Posibila implicare

Standard

Industria naţională de apărare poate fi implicată în furnizarea de echipamente pentru sisteme HIMARS.2.png.

 Ministerul Apărării a anunţat, ieri, că a fost înştiinţat de către Agenţia de Cooperare pentru Apărare şi Securitate că Departamentul de Stat al SUA a finalizat procesul de evaluare a cererii României privind disponibilitatea achiziţionării de sisteme tip Lansator Multiplu de Rachete cu bătaie mare (High Mobility Artillery Rocket Systems – HIMARS) şi a notificat Congresul SUA, precizând că programul se află într-o etapă intermediară, după aprobarea Congresului SUA urmând să aibă loc negocieri de natură tehnică, pentru stabilirea configuraţiei finale a achiziţiei şi despre opţiunile de transfer tehnologic şi implicarea industriei naţionale de apărare în furnizarea de echipamente necesare producţiei şi mentenanţei, potrivit unui comunicat de presă.
Potrivit sursei, interesul României pentru sistemul HIMARS a fost generat de necesitatea asigurării unor echipamente de artilerie moderne care să contribuie la întărirea capacităţii de apărare a teritoriului naţional şi la creşterea gradului de interoperabilitate cu armatele aliate, prin furnizarea unei capabilităţi de descurajare credibile.
În comunicat se precizează: „Achiziţia sistemului HIMARS face parte din cele opt programe esenţiale de înzestrare prevăzute în Planul de înzestrare a Armatei României 2017-2026, pentru care Parlamentul României a transmis, în luna mai 2017, aprobarea prealabilă de iniţiere a procedurilor de atribuire a contractelor aferente. În cadrul programului de înzestrare cu sistemul HIMARS, Romania a solicitat SUA achiziţia a 54 de instalaţii de lansare şi elemente auxiliare pentru dotarea a trei batalioane luptătoare”.
Conform sursei citate, după avizul Departamentului de Stat, este necesară aprobarea Congresului american, ultima etapă a achiziţiei fiind negocierile de natură tehnică, pentru stabilirea configuraţiei finale a achiziţiei, precum opţiunile de transfer tehnologic şi implicarea industriei naţionale de apărare în furnizarea de echipamente necesare producţiei şi mentenanţei.
Ministrul Adrian Ţuţuianu subliniază „hotărârea Ministerului Apărării Naţionale de a implica activ industria naţională de apărare în procesul de înzestrare al Armatei României”, arătând că „dezvoltarea industriei naţionale de apărare atrage, după sine, şi crearea de noi locuri de muncă, contribuind în mod direct la dezvoltarea economică a ţării şi, implicit, la atingerea obiectivelor strategice de securitate”.
În comunicat se mai menţionează: „HIMARS este unul dintre cele mai fiabile sisteme de sprijin de luptă testate şi utilizate în misiuni reale de Forţele Terestre şi Corpul de Infanterie Marină ale SUA şi oferă o capacitate de luptă superioară, asigurând structurilor militare un avantaj substanţial, oferind comandanţilor opţiuni pentru succesul misiunii în operaţiile specifice. Rata de fiabilitate HIMARS şi gradul de interoperabilitate între forţele SUA şi Aliate reduc costurile finale operaţionale şi de întreţinere”.

 

20 de miliarde pentru apărare

Standard

Rachetele Patriot vs. tunurile patrihoților

5.jpg

O pseudo-etimologie a cuvântului „tun” pare să indice că ar veni de la Afacerea Skoda, un uriaș scandal interbelic de corupție care presupunea în principal o achiziție masivă de tunuri. Tunurile nu erau ele rele, dar achiziția a fost negociată prost, strict în interesul paraîndărăturilor de toate felurile luate de parlamentari, miniștri, militari și chiar camarila regală. Pagubele și putreziciunea constatate au fost uriașe, au ajutat la ascensiunea mișcării legionare iar în cele din urmă – când s-a ajuns la război, Armata s-a trezit cu pantalonii în vine.

Tehnologia militară a evoluat între timp, așa că „tunul” e deja depășit moral. Când e vorba de miliarde de euro, își merită numele de „rachetă” (sau poate „corvetă”).

Contribuabilii români tocmai au aflat că au primit permisiunea să cumpere rachete Patriot de aproape 4 miliarde de dolari. Habar n-aveau că o ceruseră, dar ce mai contează? Important e că au primit-o! Au nevoie de ele? Poate că au! Sunt bune? Poate că sunt! Se poate face altceva cu banii? Da, dar nu autostrăzi ci tot achiziții de armament. I-a întrebat cineva? Aaaa, ce!?

Problema nu este neapărat de sumă și nici de modelul ales. Problema e că o achiziție decisă și anunțată în felul ăsta nu prevestește nimic bun.
Cât e bugetul Apărării

România s-a angajat că va cheltui 2% din PIB pentru apărare, și de anul ăsta a alocat banii în buget, fiind astfel printre primele țări din NATO care s-au aliniat la ținta asta. Ar ptea fi o discuție dacă e bine sau nu, dacă ne permitem așa cheltuială, dacă nu mai bine facem autostrăzi de banii ăștia – doar că discuția s-a purtat deja iar decizia s-a luat prin consens politic la nivelul tuturor partidelor. Se mai poate schimba doar dacă o majoritate politică se răzgândește sau dacă apare un partid pacifist care să câștige alegerile, dar până atunci asta-i situația.

2% din PIB înseamnă aproape de patru miliarde de dolari pe an și probabil peste 40 de miliarde în următorii zece ani, pe măsură ce crește și PIB. Din banii ăștia, aproape jumătate se duc pe înzestrare – unde creșterea este mult mai spectaculoasă pentru că e vorba de cheltuieli marginale pentru care până acum rămâneau doar firimiturile.

Nevoile de înzestrare ale Armatei sunt foarte mari pentru că acum efectiv nu mai are de nici unele – echipamentul este puțin, prost și în mare parte la sfârșitul duratei de exploatare.
Aici intervine prima mare problemă. Dintr-o dată bani avem, dar încă nu prea știm ce vrem să facem cu ei: care sunt prioritățile, cum pot fi ele rezolvate mai eficient, ce va trebui să lăsăm pentru mai târziu.

La sfârșitul anului trecut ne-am trezit brusc că ne trebuie corvete. Apoi corvetele au căzut și brusc ne-am acum trezit că de fapt ne trebuie rachete. Pentru cine se uită cu oricât de multă bună-credință, pare mai degrabă că „ne trebuie” doar ce au unii sau alții de vândut.
Cum aperi spațiul aerian

Strict despre „rachete” – sau mai exact despre sistemul de apărare anti-aeriană – cu siguranță „ne trebuie”. El s-ar găsi undeva pe orice fel de listă de cumpărături cu buget de 20 de miliarde de dolari pe zece ani. Mai sus sau mai jos printre priorități, dar de lipsit nu prea poate lipsi.

Rațiunea e destul de simplă: Spațiul aerian este acum aproape imposibil de apărat iar asta face ca orice fel de trupe de la sol să fie carne de tun.

În aer, cele 12 F-16 cumpărate la mâna a treia de la portughezi sunt doar ceva mai mult decât nimic iar MiG-urile 21 (oricum mai degrabă inutile) deja aproape că nu mai zboară. La sol, vechile baterii rusești de rachete și-au dovedit incompetența și sunt ca și pensionate iar bateriile Hawk cumpărate acum 12 ani second-hand de la olandezi nu-s nici ele într-o situație mult mai roză. Cumpărarea de avioane în plus este unul dintre pașii necesari, dar va fi aproape întotdeauna mai eficient să cheltui un buget pe o combinație Aer-Aer și Sol-Aer decât să dai toți banii într-o singură direcție.

Doar că asta nu-i totul! Este sistemul Patriot cel mai potrivit pentru noi? Vine la prețul cel mai bun? Sigur nu ne scapă lucruri esențiale, cât să ne dăm palme peste frunte mai târziu? În toate țările cu apă caldă lucrurile se dezbat public vreme de ani de zile, se planifică și se negociază. Doar noi aflăm că „am primit permisiunea de a cumpăra” înainte de a fi știut măcar că am cerut-o.

Chiar și așa, este posibil să fi avut noroc (nu că norocul poate ține loc de creier, dar și el e tot din categoria mai bine decât nimic). Polonezii, care sunt cu un ordin de mărime mai deștepți și mai responsabili inclusiv când e vorba de achiziții de armament, au întors problema pe toate părțile în următorii ani și tot la Patriot au ajuns.

O mică paranteză tehnică: Sistemul Patriot a intrat în folclor odată cu primul război din Golf, transmis live pe CNN, când Saddam bombarda Israelul cu rachete Scud iar americanii lansau câte patru rachete de interceptare după fiecare balistică irakiană. Statisticile triumfale inițiale au fost în scurt timp infirmate rușinos: nu a interceptat mai nimic. Însă e important de precizat un lucru – sistemul a fost gândit inițial pentru ținte care zboară până nu mult pentru viteza sunetului și abia ulterior s-a încercat adaptarea și împotriva rachetelor balistice – unde vitezele sunt de cinci ori mai mari. Nu este clar cât de eficient ar fi în condițiile de luptă obișnuite, dar aceeași situație e valabilă și în cazul sistemelor alternative.
Ce au făcut polonezii și nu facem noi

Polonezii au făcut abia acum o săptămână anunțul că vor cumpăra alte sisteme Patriot, pentru 8 miliarde de dolari, pe lângă cele pe care le au deja. Nu este o decizie finală, cum de altfel nu este nici la noi. Însă ei deja mai au pe masă o contra-ofertă de ultim moment de la consorțiul rival MEADS (Lockheed Martin + MBDA / ex. EADS), care cuprinde și offset de 70%.

Offset-ul este un principiu (introdus în legea românească din 2002 și aproape niciodată respectat) potrivit căruia statul care vinde armament se anajează să facă investiții în statul cumpărător într-o oarecare proporție. Campioni au fost tot polonezii, când au cumpărat 48 de F-16 noi în 2004 și au căpătat un offset de 160%.

Cum stau lucrurile acum?

Polonia: „Poland expects to receive a favourable offset deal, with the transfer of 69 technologies and significant investment in the Polish defence industry”

România: „There are no known offset agreements proposed in connection with this potential sale”

Deci la noi „offset-ul”…

6.jpg

…s-a rezumat la ceva șuete despre vreme și vremuri…

7

…pe când la polonezi se pune problema în termeni de bani înapoi PLUS transfer de tehnologie, care este cel puțin la fel de relevant ca investițiile directe.

Ce fel de tehnologie?

Și noi și polonezii am avut ocazia să învățăm lecția asta, dar numai ei au reușit. În caz de agresiune prelungită dinspre un agresor mult mai puternic răspunsul simetric nu este suficient iar echipamentul importat se pierde destul de repede în luptă. Contează mult mai mult potențialul de-a răspunde asimetric pentru a îi produce agresorului pagube disproporționate și contează capacitatea de-a produce local. Desigur că România nu va construi prea curând avioane și radare. Însă ar putea să-și producă singură, de exemplu, rachete portabile anti-aeriene sau anti-tanc. Cu rachete Stinger, livrate pe filiere de contrabandă și lansate de pe umăr, i-au alungat mujahedinii pe sovietici din Afganistan! Iar rebelii kurzi care se bat cu ISIS primesc acum nu F-16 și Patriot, care în contextul dat oricum nu le-ar servi la nimic, ci banalele rachete TOW antitanc. Sau multe alte lucruri, care capătă sens doar când și dacă sunt prinse într-o doctrină coerentă de apărare. Există destule fabrici din fosta industrie de apărare de la noi care le-ar putea produce, de acum sunt și bani, tot ce lipsește este transferul de tehnologie. Și desigur cineva care să îl ceară!

Deci…

Bani sunt, ei vor fi cheltuiți într-un fel sau altul, dar nu ajung chiar pentru orice extravaganță, că în cazul ăsta se termină repede și ne trezim tot cu „ceva mai mult decât nimic”, cum ne-am obișnuit. Este nevoie și de sisteme scumpe și mari, de nivelul unei țări de la granița NATO, dar mai trebuie și o capacitate sustenabilă de apărare pe termen lung în caz că NATO nu poate ajuta destul. Și pentru că face înaintea altora un efort disproporționat pentru o țară încă săracă, România are tot dreptul să negocieze la sânge, să ceară înapoi favoruri materiale nu doar de imagine și să întoarcă o parte cât mai mare din banii cheltuiți în propria bunăstare.

TL:DR;

Versiunea Las Fierbinți sună cam așa: Polonezul și Românul iau fiecare câte un credit de la bancă să-și mobileze casa.

Polonezul se uită după ce mai are prin casă și se poate recondiționa, la ce mai poate amenaja singur, apoi își face un plan și o listă. Caută pe internet, șterge și taie de o sută de ori să se încadreze în buget apoi merge pe la fiecare furnizor și negociază la sânge ca să-i rămână bani și de mileuri și bibelouri.

Românul dă fuga la Mall, intră în prăvălie la prima hostesă care-i face cu ochiul și îi pune în palmă un fluturaș, îi pică ochii pe niște lucruri pe care le-a mai văzut el prin reviste și apoi întreabă cât vine nota de plată. Când ajunge acasă, se caută de banii rămași și vede ce, unde mai poate să cârpească. „Păi și ce, fă, adică nu ne trebuia canapea? Păi pe ce să dormim?”

Ghici care va avea casa faină și care o dă în plată!

SURSA:3

RELAŢIILE DE MUNCĂ ŞI CALITATEA MUNCII

Standard

3

Angajare – condiţii de angajare

Angajarea constituie unul din principalii parametrii ai managementului pieţei muncii.

Condiţia necesară de angajare este competenţa; aceasta este formată din competenţa în meserie, în comunicare şi de integrare în echipă. Aceste competenţe se desprind şi se exersează încă de la şcoală şi continuă pe tot parcursul carierei.

Pentru a dobândi statutul de salariat, în Constituţie este prevăzută vârsta minimă de angajare la 15 ani, iar în noul Cod al Muncii, la 16 ani. Pentru muncile grele , periculoase şi vătămătoare, vârsta minimă de angajare trebuie să fie de 18 ani. Contractul de muncă este instrumentul legal de angajare şi se prezintă, în funcţie de nevoile de flexibilizare a pieţei muncii, în diverse forme:

  • – contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată;
  • – contract individual de muncă pe perioadă determinată;
  • – contract temporar;
  • – contract de ucenicie.

Contractele individuale şi colective de muncă reglementează relaţiile de muncă pe piaţa muncii. Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea unor relaţii de muncă echitabile de natură să asigure protecţia socială a salariaţilor exprimată prin: salariu, durata timpului de lucru, programul de lucru, condiţiile de muncă etc.

Structura organizatorică a întreprinderii

Scopul principal al oricărei instituţii îl constituie asigurarea unui profit ca urmare a valorificării produselor sau serviciilor pe care le oferă. Astfel, fiecare angajat trebuie să cunoască aportul adus prin munca sa la profilul instituţiei. în cadrul organizaţiei, lucrătorii vor munci mai eficient dacă-şi cunosc rolurile şi atribuţiile, precum şi felul în care rolurile lor se leagă în cadrul activităţii. Structura organizatorică reglementează comportamentul salariaţilor, clarifică locul şi rolul acestora. Fiecare trebuie să ştie: ce să facă?, cine este responsabil? şi pentru ce rezultate?

Structura organizatorică a unei întreprinderi reprezintă un ansamblu de funcţii şi relaţii care asigură dirijarea către obiective. Astfel, se stabilesc: compartimentele şi sarcinile posturilor, responsabilii de realizarea sarcinilor, ierarhia (cine este superiorul şi cine este subordonatul), canalele de comunicare între compartimente şi posturi.

Postul reprezintă totalitatea sarcinilor, competenţelo r şi responsabilităţilor ce revin permanent şi în mod organizat unui salariat într-o întreprindere, la un loc de muncă.

 Pentru stabilirea poziţiei unui post în cadrul firmei sau în cadrul unui compartiment este necesară organigrama.

Organigrama este reprezentarea grafică a structurii organizatorice a întreprinderii care evidenţiază nivelurile ierarhice, felul compartimentelor, numărul cadrelor de conducere şi al executanţilor.

Sarcinile postului se concentrează pe următoarele
aspecte: acţiunile întreprinse de un muncitor privind cunoştinţele
profesionale, metodele şi tehnicile utilizate, maşinile-unelte şi
echipamentele folosite.                                                                

Performanţele postului se referă la materiale produse sau servicii realizate.

Competenţele sunt reprezentate de mijloacele pe care le foloseşte titularul postului pentru îndeplinirea sarcinilor care-i revin.

Responsabilităţile sunt reprezentate de obligaţiile ce
revin titularului unui post la îndeplinirea sarcinilor.

Studiu de caz!

Intr-o întreprindere ce are ca obiect de activitate producerea şi comercializarea produselor textile, la nivelul postului de „muncitor croitor”, încadrat în secţia „Confecţii textile”, atelierul „Croitorie”, sunt stabilite sarcinile, competenţele şi responsabilităţile.

Sarcini: cunoaşterea detaliată a modelului tehnologic de realizare a produsului, croirea detaliilor conform standardelor de calitate şi a modelului stabilit, verificarea defectelor fiecărui detaliu, verificarea materiilor prime şi materialelor de confecţionare înscrise în fişa de lucru.

Competenţe: adoptă măsuri privind utilizarea raţională a materiilor prime, retrage din fluxul productiv piesele necorespunzătoare, opreşte echipamentul de lucru în situaţii de risc. Responsabilităţi’, răspunde în cazurile de nerespectare a standardelor de calitate pentru producţia realizată, respecatarea procesului tehnologic şi a normelor de protecţie a muncii este obligatorie, este responsabil pentru lansarea pieselor necorespunzătoare în fluxul de producţie.

Precizaţi sarcinile, competenţele şi responsabilităţile pentru postul „controlor calitatea produselor” folosind modelul prezentat anterior.

Fişa postului este documentul prin care angajatului îi sunt făcute cunoscute sarcinile, obiectivele şi responsabilităţile repartizate în cadrul compartimentului. Deasemenea, îi sunt precizate: programul de lucru, salariul, pauzele, zilele libere, cerinţele specifice instituţiei.

Fişa postului este un document în care sunt prezentate elementele caracteristice ale unui post; desemnează locul şi contribuţia unui post la realizarea obiectivelor organizaţionale, individuale, constituind baza contractului de angajare.

Fişa postului cuprinde:

  • descrierea postului: funcţia titularului postului, serviciul, compartimentul unde este încadrat, relaţiile ierarhice (cui este subordonat, pe cine are în subordine), relaţiile funcţionale, descrierea sarcinilor şi responsabilităţilor, limitele de competenţă.
  • cerinţele postului: studii necesare, vechimea, calităţi personale.

Funcţia reprezintă totalitatea posturilor care au aceleaşi sarcini şi atribuţii şi care sunt în subordinea unei persoane.

După conţinutul sarcinilor, responsabilităţilor şi obiectivelor, funcţiile pot fi:

  • de conducere (manger, contabil şef, şef de secţie, maistru);
  • de execuţie (inginer principal, economist, revizor contabil).

Exersati!

Exemplificaţi alte funcţii de conducere şi de execuţie dintr-o instituţie (bancă, spital, şcoală, fabrică).

Calitatea muncii este strâns legată de productivitate, element ce arată efectul muncii depuse în vederea obţinerii unui produs. Conceptul de productivitatea muncii se referă la creşterea numărului de produse în unitatea de timp. Deci, creşterea productivităţii muncii se realizează nu prin cheltuirea unei cantităţi mai mari de muncă, ci prin cheltuirea mai eficientă a acesteia.

Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influen­ţate de: nivelul tehnic al producţiei, pregătirea şi calificarea forţei de muncă, factorii de natură managerială, calitatea condiţiilor de muncă şi a climatului, gradul de cointeresare materială a factorului muncă, condiţiile naturale etc.

Elementul determinant în echilibrarea raportului dintre resurse şi nevoi îl reprezintă creşterea productivităţii muncii. Productivitatea constituie un indice calitativ al economiei care arată nivelul de dezvoltare al factorului de muncă şi influenţează nivelul de trai. Productivitatea muncii exprimă eficienţa economică a cheltuirii cantităţii de muncă, implicit depinzând de nivelul calităţii muncii.

Factorii tehnici se referă la nivelul atins de ştiinţă, tehnică şi tehnologie, iar cei economici la nivelul de organizare a muncii şi producţiei, respectiv calificarea salariaţilor.

Factorii sociali abordează condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitatea, nivelul de cunoştinţe. Factorii psihologici influenţează comportamentul lucrătorilor, gradul lor de adaptare la condiţiile specifice ale muncii, iar factorii structurali decurg din gradul de integrare a sectorului de activitate în plan mondial.

Creşterea calităţii forţei de muncă se realizează prin:

  • ridicarea calităţii pregătirii profesionale şi a formelor de pregătire a personalului;
  • implicarea lucrătorilor la proiectarea şi îmbunătăţirea procesului de producţie (stimularea oamenilor să lucreze);
  • diviziunea muncii (împărţirea sarcinilor);
  • motivarea muncii definită de: mărimea veniturilor, cantitatea bunurilor materiale şi a serviciilor, condiţiile de muncă, de locuit, de odihnă, de transport, gradul de ocupare a forţei de muncă, asistenţă socială şi medicală, satisfacerea nevoilor culturale şi spirituale.

Omul munceşte, având ca motivaţie creşterea nivelului de trai. Motivaţia muncii poate fi:

  • – extrinsecă, care provine din exteriorul ei; este de natură materială;
  • – intrinsecă, care izvorăşte din activitatea depusă.

Eficienţa lucrătorilor este strâns legată de obţinerea satisfacţiilor în munca lor. Productivitatea muncii este influenţată de: relaţiile dintre oameni (figura 4), condiţiile de muncă, agreabilitatea locului de muncă, securitate şi, nu în ultimul rând, de salariu. Astfel, nivelul de performanţă al fiecăruia şi al organizaţiei depinde de calitatea relaţiilor de muncă care se manifestă fie între colegi, fie între şefi şi subordonaţi.

Condiţiile generale de muncă

Realizarea unei ambianţe plăcute la locul de muncă are efect asupra confortului în muncă, calităţii şi productivităţii muncii. Capacitatea de muncă a unui angajat este influenţată de următorii factori:

  • biologici (sănătate, vârstă);
  • psihologici (aptitudini, atitudini, interes, motivaţie);
  • de ambianţă fizică (temperatură, umiditate, iluminat, zgomot, vibraţii);
  • de ambianţă psihică (cromatica, monotonia, muzica funcţională);
  • sociali (organizarea muncii, regimul de muncă, protecţia muncii la locul de muncă).

Iluminatul. Asigurarea cantităţii optime de lumină şi adoptarea celui mai bun mod de iluminare, în funcţie de specificul muncii şi de posibilităţile executanţilor constituie una din căile de creştere a productivităţii muncii şi de menţinere a capacităţii de muncă. Este foarte importantă folosirea cu maximum de randament a luminii naturale , fapt ce asigură şi importante economii de energie, alegerea corectă a corpurilor de iluminat, a surselor de lumină şi stabilirea corectă a valorii iluminatului în funcţie de specificul muncii.

Microclimatul şi puritatea aerului. Capacitatea de muncă a omului depinde în mare măsură de temperatura, umiditatea, viteza aerului, radiaţiile calorice în care aceştia lucrează; toţi aceşti factori determină „condiţiile de microclimat”.

Acţiunea nefavorabilă a acestor factori sporeşte riscul de îmbolnăvire şi scade productivitatea muncii.

Coloritul. Un alt factor de ambianţă care influenţează rezultatele cantitative şi calitative ale muncii îl constituie ambianţa cromatică .

în activitatea profesională a fiecărui om, coloritul prezintă o importanţă deosebită prin efectele fiziologice şi neuropsihice pe care cromatica obiectelor le exercită asupra omului.

Ţinând seama de condiţiile de lucru, cei ce organizează munca vor folosi culorile într-un anumit mod prescris de ergonomie pentru a obţine efectele pozitive ale acestora asupra calităţii muncii.

Zgomotul şi muzica. în anumite condiţii şi limite, sunetul formează una din căile de informaţie a creierului, ceea ce permite omului să îndeplinească raţional şi eficient munca sa. Trecând peste aceste limite, sunetele devenite zgomote sunt adeseori cauza oboselii, nervozităţii, scăderii eficienţei muncii.

Muzica funcţională în timpul producţiei are efecte favorabile asupra capacităţii de muncă, producând o deco­nectare psihică, ce creează senzaţia de destindere, înlătură efectele oboselii şi asigură o stabilizare a atenţiei la locul de muncă. De asemenea, la locurile de muncă unde se desfăşoară munci ritmice permite menţinerea ritmului de muncă.

Rezultatele obţinute prin folosirea muzicii funcţionale depind de adaptarea acesteia la condiţiile specifice de muncă.

Condiţii igienico – sanitare. Pentru ca executanţii să-şi desfăşoare activitatea la nivelul cerinţelor, atingând indici înalţi de productivitate este necesar să se creeze condiţii igienice corespunzătoare. Acestea constau în organizarea raţională a regimului de muncă şi odihnă, organizarea spaţiului de odihnă, asigurarea necesarului de apă, organizarea vestiarelor etc.

în ceea ce priveşte timpul de odihnă, acesta apare ca indispensabil pentru refacerea capacităţii de muncă. Studiile de specialitate arată că eficienţa pauzelor depinde în mai mare măsură de modul cum sunt plasate în timpul de lucru şi de felul cum sunt folosite, decât de durata lor. De regulă, pauzele trebuie să intervină atunci când apar fenomenele de oboseală.

Condiţii tehnico – organizatorice. Prin amenajarea oricărui loc de muncă trebuie să se asigure executantului o poziţie cât mai comodă în timpul lucrului, ceea ce se realizează prin dotarea locului de muncă cu scaune funcţionale, cu bancuri de lucru având dimensiuni reglabile (figura 7), cu utilaje şi cu dispozitive de comandă care trebuie să fie construite în funcţie de dimensiunile executanţilor.

Condiţii de protecţie a muncii. Condiţiile de protecţie a muncii trebuie să asigure evitarea oricărui pericol de accident la locul de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale. O deosebită atenţie trebuie acordată normelor de tehnică şi securitatea muncii specifice locului de muncă .

 

Reţineţi

Organigrama este o structură arborescentă piramidală sau circulară. Societatea modernă este caracterizată prin circuitul informaţional în forme de cerc.

Fişa postului desemnează locul şi contribuţia unui post la realizea obiectivelor organizaţionale, constituind baza contractului de angajare.

Condiţiile de muncă, climatul la locul de muncă şi relaţiile interumane condiţionează calitatea muncii.