Libertati sindicale -III-

Standard

Interdicția de concediere a liderilor organizațiilor sindicale1

Unul dintre principiile fundamentale ale libertății sindicale privește dreptul lucrătorilor de a beneficia de o protecție adecvată împotriva tuturor actelor de discriminare care tind să aducă atingere libertății sindicale în materie de ocupare – concediere, transfer, retrogradare și alte acte prejudiciabile.
Această protecție este de dorit, în special, în ceea ce îi privește pe liderii de sindicat, dat fiind că, pentru a-și putea îndeplini funcțiile sindicale în deplină independență, aceștia trebuie să aibă garanția că nu vor suferi prejudicii pe motivul mandatului sindical pe care îl dețin. Totodată, această protecție este necesară pentru a asigura respectarea principiului fundamental conform căruia organizațiile sindicale au dreptul de a-și alege liber reprezentanții.
Dispozițiile legale în vigoare cu privire la interdicția de concediere a liderilor de sindicat sunt: (i) art. 60 alin. (1) lit. g) C. muncii: „Concedierea salariaților nu poate fi dispusă […] pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat”; (ii) art. 220 alin. (2) C. muncii: „Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate” și (iii) art. 10 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011: „Sunt interzise modificarea și/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor organizațiilor sindicale pentru motive care privesc apartenența la sindicat și activitatea sindicală”.
Având în vedere textele legale amintite anterior, în practică s-a ridicat problema dacă se poate dispune sau nu concedierea liderilor organizațiilor sindicale pentru motive ce nu țin de persoana salariatului. În acest sens au existat păreri contrare cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) C. muncii raportate la dispozițiile art. 220 alin. (2) C. muncii, în sensul că art. 220 alin. (2) ar limita interdicția concedierii doar pentru situațiile în care aceasta ar fi determinată de motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariații unității.
Opinia majoritară a instanțelor cu privire la acest aspect este că interdicția de concediere a liderilor organizațiilor sindicale are caracter obiectiv, în sensul că legătura dintre calitatea de reprezentant ales în organele de conducere ale sindicatului și concedierea dispusă de angajator în scop de constrângere nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată de legiuitor în scopul protecției și garantării libertății sindicale, considerând că cele două reglementări, respectiv art. 60 alin. (1) lit. g) și art. 220 alin. (2) C. muncii se completează una pe cealaltă, și nu se exclud.
În sensul interpretării că art. 60 și art. 220 C. muncii se coroborează și nu se exclud este alin. (3) al art. 220 prin care se arata că pot exista și alte măsuri de protecție specială a reprezentanților sindicali. Astfel, pe lângă interdicția de concediere pentru aspecte rezultând din mandatul dat, reprezentații sindicali sunt protejați și pentru celelalte situații de concediere. Intenția legiuitorului a fost aceea de a proteja liderii de sindicat, ci nu de a emite articole în cadrul aceleiași legi care să se înlăture reciproc. În același sens sunt și principiile aplicabile în activitatea de legiferare, fiind interzisă reglementarea acelorași instituții în mai multe articole, iar dispozițiile legale care înregistrează aspecte de contradictorialitate se abrogă expres.
De asemenea, s-a considerat că ambele articole se referă la o interdicție de concediere aplicabilă acelorași persoane, dar dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. g) C. muncii reglementează o interdicție cu aplicabilitate generală în ceea ce privește concedierea salariaților pe durata exercitării de către aceștia a unei funcții eligibile într-un organism sindical, singurele excepții posibile fiind cele prevăzute expres și limitativ de textul de lege, respectiv în situația concedierii pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat. Art. 220 alin. (2) C. muncii interzice concedierea reprezentanților aleși în organele de conducere ale sindicatelor, pe toată durata exercitării mandatului, doar pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate, fără a se putea interpreta în sensul că această dispoziție restrânge sfera de aplicabilitate a art. 60 alin. (1) lit. g) C. muncii și nici că ar fi o normă specială în raport cu acest din urmă articol.
Precizăm faptul că, în practică, au existat și soluții contrare opiniei majoritare. Astfel, față de dispozițiile speciale ale art. 220 alin. (2) C. muncii, s-a considerat că interdicția de concediere pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical se aplică doar pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariații din unitate.
În acest sens, menționez Decizia civilă nr. 1194 din 25 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care s-a stabilit faptul că dispozițiile art. 60 alin (1) lit. g) C. muncii trebuie coroborate cu cele ale art. 220 alin. (2) C. muncii și cu cele ale art. 10 din Legea nr. 62/2011, considerând că legiuitorul a urmărit, ca o garanție a libertății sindicale, asigurarea protecției salariaților ce exercită o funcție eligibilă în sindicat doar împotriva concedierii pe motive ce țin de activitatea sindicală și îndeplinirea mandatului. Astfel, a fost reținută admisibilitatea concedierii unui salariat ce exercită o funcție eligibilă într-un organism sindical pentru motive care nu țin de persoana sa și nu vizează îndeplinirea mandatului primit de la salariații pe care-i reprezintă.
Tot în susținerea acestei opinii, într-un dosar al Curții de Apel București, una dintre părțile din dosar a susținut faptul că în materia concedierii liderilor de sindicat prevederile art. 220 C. muncii sunt aplicabile cu prioritate față de prevederile art. 60 alin. (1) lit. g) C. muncii, având în vedere interpretarea sistematică a dispozițiilor legale în materia concedierii liderilor sindicali, precum și aplicarea regulilor de tehnică legislativă. S-a arătat că art. 220 reprezintă norma specială aplicabilă raporturilor dintre angajator și lideri sindicali, fiind plasat în titlul dedicat de legiuitor în mod exclusiv sindicatelor, și nu în partea generală a Codului, dedicată raporturilor de muncă, în general. Potrivit adagiului specialia generalibus derogant, aplicabilitatea dispozițiilor art. 220 C. muncii prevalează în raport cu dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. g). În concluzie, liderii sindicali pot fi concediați în condițiile art. 220 C. muncii, iar necorelarea și coexistența celor două dispoziții contrare nu ar trebui să genereze o interpretare atât de strictă, în sensul că liderii sindicali nu pot fi concediați decât pentru abatere disciplinară gravă sau abatere disciplinară repetată sau în ipoteza reorganizării judiciare sau a falimentului.
Scopul instituirii protecției liderilor sindicali a fost altul, respectiv asigurarea că aceștia nu pot fi concediați pentru motive care țin de îndeplinirea mandatului încredințat de către membrii sindicatului, iar nu instituirea unei imunități generale. Orice altă extindere a sferei interdicției de concediere este discriminatorie în raport cu alți salariați, simpli membri de sindicat, precum și inechitabilă în raport cu independența și libertatea decizională la nivelul societăților.
Această protecție de care se bucură liderii de sindicat are în vedere exclusiv protejarea dreptului la liberă asociere, respectiv asigurarea faptului că salariații nu pot fi concediați dacă aderă la un sindicat. În acest sens sunt și convențiile internaționale în materie care nu acordă liderilor de sindicat o protecție absolută. Practic, în această situație, liderii de sindicat nu pot fi concediați, ei fiind excluși de la viața societății, cu toate că ei rămân salariați în cadrul acelei societăți, ei nefiind afectați de realitatea economică a acelei societăți, fiind protejați pentru faptele pe care le îndeplinesc în calitatea lor de lideri de sindicat, însă există și situații excepționale determinate de specificul activității, de realitatea în care-și desfășoară societatea activitatea, care impun atenuarea acestei protecții, pentru că, în caz contrar, ar însemna o discriminare față de ceilalți salariați.
Trebuie precizat faptul că, această controversă legată de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) C. muncii raportate la dispozițiile art. 220 alin. (2) C. muncii a făcut obiectul dosarului nr. 1175/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În dosarul precizat anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, în baza art. 519-520 C. pr. civ., de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, raportat la dispozițiile art. 220 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă:
• „art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare reglementează o interdicție generală de concediere a persoanelor cu funcții eligibile într-un organism sindical, singurele excepții fiind cele prevăzute de textul de lege, respectiv concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat sau dacă art. 220 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare limitează interdicția concedierii doar pentru situațiile în care aceasta ar fi determinată de motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariații unității;
• protecția oferită de art. 60 alin. (1) lit. g) și art. 220 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, angajaților cu funcții eligibile într-un organism sindical acoperă și ipoteza concedierilor pentru motive care nu țin de persoana salariaților, determinate de desființarea postului, în condițiile în care ambele texte, cu sferă diferită de aplicare, reglementează o interdicție de concediere în favoarea acelorași persoane”.
Astfel cum rezultă din minuta deciziei nr. 19 din 22 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată în dosarul nr. 1175/1/2015 privitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) C. muncii, raportat la dispozițiile art. 220 alin. (2) C. muncii.
Având în vedere faptul că, până în prezent nu a fost publicată în Monitorul Oficial motivarea acestei decizii, nu se poate preciza cu certitudine care sunt considerentele acestei soluții, dar se pot face anumite aprecieri cu privire la acest aspect.
În acest sens, sub un prim aspect, consider că practica neunitară a fost semnalată numai raportat la o singură decizie pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, și nu s-a făcut dovada că la nivelul celorlalte curți de apel s-ar fi înregistrat litigii similare, care să genereze într-adevăr o practică neunitară.
Totodată, deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. Dar, problema semnalată nu comportă o reală dificultate, care să necesite interpretarea unor texte de lege imperfecte, incerte ori lacunare sau aplicarea unor dispoziții legale al căror conținut să fie discutabil.
În concluzie, consider că textul de lege a cărui interpretare s-a solicitat este formulat în termeni clari, suficienți și previzibili, astfel încât nu este necesară pronunțarea unei hotărâri prealabile, scopul acestei proceduri fiind acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept, astfel că, în mod corect Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată.
Astfel, consider că cele două reglementări, respectiv art. 60 alin. (1) lit. g) și art. 220 alin. (2) C. muncii se completează una pe cealaltă, ci nu se exclud, fără a se putea interpreta că art. 220 alin. (2) conține o prevedere specială sau că restrânge sfera de aplicabilitate a art. 60 alin. (1) lit. g). De asemenea, interdicția de concediere a liderilor organizațiilor sindicale are caracter obiectiv, în sensul că legătura dintre calitatea de reprezentant ales în organele de conducere ale sindicatului și concedierea dispusă de angajator în scop de constrângere nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată de legiuitor în scopul protecției și garantării libertății sindicale.

Baza legislativă şi normativă a activităţii sindicatelor -II-

Standard

CONVENŢIA OIM nr. 87 PRIVIND LIBERTATEA SINDICALĂ ŞI PROTECŢIA DREPTULUI SINDICAL4

Conferinţa generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
Convocată la San Francisco de către Consiliul de Administraţie al Biroului Internaţional al Muncii, care s a reunit la 17 iunie 1948, în cea de a treizeci şi una sesiune,
După ce a decis să adopte sub forma unei convenţii diverse propuneri referitoare la
libertatea sindicală şi la protecţia dreptului sindical, problemă care formează cel de al şaptelea punct de pe ordinea de zi a sesiunii,
Considerînd că Preambulul Constituţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii enunţă, printre mijloacele ce fac posibilă ameliorarea condiţiei lucrătorilor şi să asigure pacea „afirmarea principiului libertăţii sindicale“,
Considerînd că Declaraţia de la Philadelphia a proclamat din nou că „libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres susţinut“,
Considerînd că Conferinţa internaţională a muncii, la cea de a treizecea sesiune, a adoptat în unanimitate principiile care trebuie să fie la baza reglementării internaţionale;
Considerînd că Adunarea generală a Naţiunilor Unite, la cea de a doua sesiune, şi-a însuşit aceste principii şi a invitat Organizaţia Internaţională a Muncii să continue toate eforturile sale pentru ca să se poată adopta una sau mai multe convenţii internaţionale, adoptă, în cea de a noua zi a lunii iulie una mie nouă sute patruzeci şi opt, convenţia următoare, care va fi denumită Convenţia privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical, 1948. 

PARTEA I
LIBERTATEA SINDICALĂ

ARTICOLUL 1
Orice membru al Organizaţiei Internaţionale a Muncii pentru care prezenta Convenţie este în vigoare se angajează să dea urmare dispoziţiilor următoare:

ARTICOLUL 2
Lucrătorii şi cei ce angajează, fără nici o deosebire de nici un fel, au dreptul, fără autorizaţie prealabilă, să constituie organizaţiile stabilite de ei înşişi, precum şi de a se afilia la aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor acestora.

ARTICOLUL 3
1. Organizaţiile lucrătorilor şi ale celor ce angajează au dreptul de a elabora statutele lor şi regulamentele administrative, să aleagă în mod liber reprezentanţii lor, să organizeze gestiunea şi activitatea lor, să formuleze programele de acţiune.
2. Autorităţile publice trebuie să se abţină de la orice intervenţie de natură să limiteze acest drept sau să împiedice exerciţiul legal.

ARTICOLUL 4
Organizaţiile lucrătorilor şi ale celor ce angajează nu pot fi dizolvate sau suspendate pe cale administrativă.

ARTICOLUL 5
Organizaţiile lucrătorilor şi ale celor ce angajează au dreptul să constituie federaţii şi
confederaţii, precum şi de a se afilia la acestea şi orice organizaţie, federaţie sau confederaţie are dreptul de a se afilia la organizaţii internaţionale ale lucrătorilor sau ale celor ce angajează.

ARTICOLUL 6
Dispoziţiilor articolelor, 2, 3 şi 4 de mai sus se aplică federaţiilor şi confederaţiilor
organizaţiilor lucrătorilor şi ale celor ce angajează.

ARTICOLUL 7
Dobîndirea personalităţii juridice de către organizaţiile lucrătorilor şi ale celor ce angajează,federaţiile şi confederaţiile lor, nu pot fi subordonate unor condiţii de natură să pună în cauză aplicarea dispoziţiilor articolelor 2, 3 şi 4 de mai sus.

ARTICOLUL 8
1. În exerciţiul drepturilor care le sunt recunoscute prin prezenta Convenţie, lucrătorii, cei ce angajează şi organizaţiile lor respective sunt ţinute, ca şi alte asemenea persoane sau colectivităţi organizate, să respecte legalitatea.
2. Legislaţia naţională nu va atinge şi nici nu va fi aplicată de o manieră care să aducă
atingere garanţiilor prevăzute de prezenta Convenţie.

ARTICOLUL 9
1. Măsura în care garanţiile prevăzute de prezenta Convenţie se vor aplica forţelor armate şi
poliţiei va fi determinată de legislaţia naţională.
2. Conform principiilor stabilite prin paragraful 8 al articolului 19 al Constituţiei
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificarea acestei Convenţii de către un stat membru nu va trebui să fie considerară ca afectînd nici o lege, nici o sentinţă, nici un obicei sau acord deja existente care acordă membrilor forţelor armate şi poliţiei garanţii prevăzute de prezenta Convenţie.

ARTICOLUL 10
În prezenta Convenţie, termenul de „organizaţie“ înseamnă orice organizaţie a lucrătorilor sau a celor ce angajează care are drept scop să promoveze şi să apere interesele lucrătorilor sau ale celor ce angajează.

PARTEA A II-A
PROTECŢIA DREPTULUI SINDICAL

ARTICOLUL 11
Orice membru al Organizaţiei Internaţionale a Muncii pentru care prezenta Convenţie este în vigoare se angajează să ia toate măsurile necesare şi corespunzătoare în vederea asigurării,pentru lucrători şi cei ce angajează, liberului exerciţiu al dreptului sindical.

PARTEA A III-A
MĂSURI DIVERSE

ARTICOLUL 12
1. În ceea ce priveşte teritoriile menţionate de articolul 35 din Constituţia Organizaţiei
Internaţionale a Muncii aşa cum a fost amendată prin Instrumentul de amendare al Constituţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii, 1946, cu excluderea teritoriilor vizate de paragrafele 4 şi 5 din respectivul articol astfel amendat, orice membru al organizaţiei care ratifică prezenta Convenţie trebuie să comunice Directorului general al Biroului Internaţional al Muncii, o dată cu ratificarea sa, sau în cel mai scurt termen posibil după ratificare, o declaraţie, care să facă cunoscut:
a) teritoriile pentru care se angajează că dispoziţiile Convenţiei vor fi aplicate fără
modificare;
b) teritoriile pentru care el se angajează că dispoziţiile Convenţiei vor fi aplicate cu
modificări şi în ce constau respectivele modificări;
c) teritoriile la care Convenţia este inaplicabilă şi, în acest caz, motivele pentru care este
inaplicabilă;
d) teritoriile pentru care şi-a rezervat hotărîrea.
2. Angajamentele menţionate la alineatele a) şi b) din primul paragraf al prezentului articol vor fi considerate ca parte integrantă a ratificării şi vor avea efecte identice.
3. Orice membru va putea renunţa printr-o nouă declaraţie la toate sau unele din rezervele conţinute în declaraţia sa anterioară, în virtutea alineatelor b), c) şi d) din paragraful 1 din prezentul articol.
4. Orice membru va putea, în timpul perioadelor în cursul cărora prezenta Convenţie poate fi denunţată, conform dispoziţiilor articolului 16, să comunice Directorului general o nouă declaraţie modificînd în orice privinţă termenii oricărei declaraţii anterioare şi făcînd cunoscută situaţia în teritorii determinate.

ARTICOLUL 13
1. Atunci cînd problemele tratate de prezenta Convenţie intră în cadrul competenţei proprii a autorităţilor unui teritoriu nemetropolitan, membru responsabil cu relaţiile internaţionale al acestui teritoriu, în acord cu guvernul respectivului teritoriu, va putea comunica Directorului general al Biroului Internaţional al Muncii o declaraţie de acceptare, în numele acestui teritoriu, a obligaţiilor prezentei Convenţii.
2. O declaraţie de acceptare a obligaţiilor din prezenta Convenţie poate fi comunicată
Directorului general al Biroului Internaţional al Muncii:
a) de doi sau mai mulţi membri ai organizaţiei pentru un teritoriu plasat sub autoritatea lor comună;
b) pentru orice autoritate internaţională responsabilă de administrarea unui teritoriu în
virtutea dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite sau a oricărei alte dispoziţii în vigoare, cu privire la acel teritoriu.
3. Declaraţiile comunicate Directorului general al Biroului Internaţional al Muncii conform dispoziţiilor din paragrafele precedente ale prezentului articol trebuie să indice dacă dispoziţiile Convenţiei vor fi aplicate în teritoriu cu sau fără modificare; cînd declaraţiile demonstrează că dispoziţiile Convenţiei se aplică sub rezerva modificărilor, ea trebuie să specifice în ce constă respectivele modificări.

4. Membrul sau membrii sau autoritatea internaţională interesate vor putea să renunţe, în întregime sau parţial printr-o declaraţie ulterioară la dreptul de a invoca o modificare indicată într o declaraţie anterioară.
5. Membrul sau membrii au autoritatea internaţională interesate vor putea, în timpul
perioadelor în cursul cărora Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor articolului 16,comunică Directorului general al Biroului Internaţional al Muncii o nouă declaraţie de modificare în orice altă privinţă a oricărei alte declaraţii anterioare, făcînd cunoscută situaţia în ce priveşte aplicarea acestei Convenţii.

PARTEA A IV-A
DISPOZIŢII FINALE

ARTICOLUL 14
Ratificările formale ale prezentei Convenţii vor fi comunicate Directorului general al
Biroului Internaţional al Muncii şi prin el înregistrate.

ARTICOLUL 15
1. Prezenta Convenţie nu va lega decît membrii Organizaţiei Internaţionale a Muncii a căror ratificare a fost înregistrată de către Directorul general.
2. Ea va intra în vigoare douăsprezece luni după ce ratificările a doi membri vor fi fost
înregistrate de către Directorul general.
3. În continuare, această Convenţie va intra în vigoare pentru fiecare membru după
douăsprezece luni de la data la care ratificarea a fost înregistrată.

ARTICOLUL 16
1. Orice membru care a ratificat prezenta Convenţie o poate denunţa la expirarea unei
perioade de 10 ani după data intrării în vigoare iniţială a Convenţiei, printr- un act comunicat Directorului general al Biroului Internaţional al Muncii şi înregistrat de el. Denunţarea nu va avea efect decît după un an de la înregistrare.
2. Orice membru care a ratificat prezenta Convenţie care, într -un termen de un an după
expirarea perioadei de zece ani menţionată la paragraful precedent, nu se va folosi de
posibilitatea denunţării prevăzute de prezentul articol, va fi legat pentru o nouă perioadă de zece ani şi, în continuare, va putea denunţa prezenta Convenţie la expirarea fiecărei perioade de zece ani în condiţiile prevăzute în prezentul articol.

ARTICOLUL 17
1. Directorul general al Biroului Internaţional al Muncii va notifica tuturor membrilor
Organizaţiei Internaţionale a Muncii înregistrarea tuturor ratificărilor, declaraţiilor şi denunţărilor care îi vor fi comunicate de către membrii organizaţiei.
2. Notificînd membrilor organizaţiei înregistrarea celei de a doua ratificări care îi va fi
comunicată, Directorul general va atrage atenţia membrilor organizaţiei asupra datei la care prezenta Convenţie va intra în vigoare.

ARTICOLUL 18
Directorul general al Biroului Internaţional al Muncii va comunica Secretarului general al Naţiunilor Unite în vederea înregistrării, conform articolului 102 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, informaţii complete în legătură cu toate ratificările, toate declaraţiile şi toate actele de denunţare pe care le-a înregistrat conform articolelor precedente.

ARTICOLUL 19
De fiecare dată cînd va considera necesar, Consiliul de Administraţie al Biroului
Internaţional al Muncii va prezenta Conferinţei generale un raport asupra aplicării prezentei Convenţii şi va examina dacă este cazul să înscrie pe ordinea de zi a Conferinţei problema revizuirii sale totale sau parţiale.

ARTICOLUL 20
1. În cazul în care Conferinţa ar adopta o nouă convenţie avînd ca obiect revizuirea totală sau parţială a prezentei Convenţii şi dacă noua Convenţie nu dispune altfel:
a) ratificarea de către un membru al noii convenţii de revizuire va antrena de plin drept, în ciuda articolului 16 de mai sus, denunţarea imediată a prezentei Convenţii sub rezerva că noua convenţie de revizuire să fie intrată în vigoare;
b) începînd de la data intrării în vigoare a noii convenţii de revizuire, prezenta Convenţie va înceta să mai fie deschisă pentru ratificare de către membri.
2. Prezenta Convenţie va rămîne în orice caz în vigoare în forma şi conţinutul său pentru
membrii care au ratificat o şi care nu ratifică convenţia de revizuire.

ARTICOLUL 21
Versiunile franceză şi engleză ale prezentei Convenţii sunt egal autentice.5.png