Miza sindicatelor și sectorul privat

Standard
1.png
Liderii sindicali spun că ei fac tot ce pot. Bogdan Hossu spune că 40% din cei un milion de membri ai sindicatului său provin din mediul privat. Dumitru Costin susține că 50% din cei 330.000 de membri ai sindicatului săi sunt salariați în zona privată.
În realitate, nu se știe numărul membrilor de sindicat din România. Singura evidență a membrilor este ținută de sindicate. Și în privința numărului total de sindicaliști, și în privința numărului celor care sunt salariați în domeniul privat.
La stat drepturile se obțin cu larghețe, poți să obții repede orice, că nu dă nimeni de la el, dar la patron creșterile salariale se dau din profit. De aceea miza sindicatelor nu a fost atât de puternică în sectorul privat.În mediul privat trebuie să-i convingi pe oameni că vrei să faci un sindicat altfel decât până acum, că nu vrei să faci politică sau să te îmbogățești pe seama lor.
Paradoxal, nu patronul străin s-a opus sindicatului, ci trepădușii români, șefii cei mici. Sunt încercări de intimidare, fricțiuni si alte manevre in stil pur românesc.
Despre același fenomen vorbește Dumitru Costin: ”Când o companie se privatizează, românii de la conducere, ca să-și dovedească slugărnicia, le bagă în cap străinilor că sindicatele sunt rele. De asta străinii inițial se tem de sindicalizare. Acesta a fost cazul nostru cu Electrica, după ce s-a privatizat. Între timp i-am dovedit managerului de țară că nu e așa cum i se spusese, și de atunci facem împreună o mulțime de lucruri bune pentur oameni”.
Există însă și tendința salariaților de-a se organiza in sindicate mici, dar eficiente, care să discute pe drepturile salariaților specifice companiei în care lucrează e tot mai accentuată. Ea se manifestă deocamdată în multinaționale, în bănci, dar nu numai.

Înainte de 1990 mișcarea sindicală din România avea peste 7 milioane de membri și în jur de 4 miliarde de lei în conturi (adică peste 300 de milioane de dolari la cursul de atunci). Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR) a avut un patrimoniu bogat, în fiecare județ, compus din cluburi sindicale, case de odihnă, apartamente, baze sportive și hoteluri.

 În martie 1990 s-a înființat Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România (CNSLR), o structură sindicală pornită de la zero, fără patrimoniu, dar care avea să moștenească în câțiva ani grosul averii UGSR.

Liderul CNSLR, pe atunci tânărul de 30 de ani Victor Ciorbea, avea să devină primar al Capitalei și apoi premier în primul guvern țărănist din 1996-1998.

Tot în anii 90 au apărut și celelalte confederații sindicale:

– cartel Alfa, format de Bogdan Hossu, prin desprinderea unei părți din CNSLR. Hossu spune acum că are 1.000.000 de membri de sindicat, 40% din mediul privat.

– Sindicatul Frăția – format de Miron Mitrea, pe atunci provedind din rândul șoferilor de unde avea și porecla „manivelă”. Ulterior Frăția a fuzionat cu CNSLR, iar Mitrea a format un partid care a fuzionat cu PSD, și astfel și el a ales politica în locul sindicalismului.

Azi CNSLR Frăția e condus de Leonard Bărăscu,cel mai bine plătit lider de sindicat din România;care spune că are în spate 800.000 de membri, 50% din mediul privat.

BNS – condusă de Dumitru Costin – 330.000 de sindicaliști, cu 50% din privat.

Confederația Meridian – condusă de Ion Poescu, reunește sindicate miniere și din industria extractivă – și are câteva zeci de mii de membri.

 

Intrebări cheie despre Fondul Suveran de investiții.

Standard
5

Se discută în aceste zile din ce în ce mai intens despre Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții (FDSI) al României, despre necesitatea și modalitatea de structurare și funcționare a lui. Subiectul a fost lansat încă din campania electorală, iar acum mulți asteaptă câte ceva de la acest fond.

Unii se gândesc că el va face “mărețe, din nou” niște companii de stat, alții se gândesc că va masca ineficiențele acestor companii, sau că fondul este doar un instrument de a scoate în afara bilanțului statului niște deficite și datorii viitoare.

Mai nou, se vehiculează varianta de a avea două astfel de fonduri, cu domenii de acțiune diferite, însă întrebările de baza enumerate mai jos ramân valabile.

Ideea de Fond Suveran sună bine atunci când se citează exemplul Norvegiei. El există acolo de câteva decenii, investește și la nivel internațional, iar uneori devine un ‘buffer‘ în perioadele de criză sau de încetinire economică. Insă atât geografic, cât și cultural, România este departe de Norvegia, iar acest exemplu este pur și simplu din altă ligă.

Mai aproape de noi, Polonia a încercat crearea unui astfel de vehicul suveran. Fondul polonez își propune să încurajeze anumite domenii – cum ar fi sectorul energetic, sau sprijinirea firmelor poloneze orientate către export și extindere regională. S-a înființat în 2012 și a început investițiile in 2014, fiind acum mult în urma planului inițial.

Dacă s-ar merge pe modelul polonez, atunci nici nu ar fi nevoie de Fondul Suveran care ni se prezintă acum, ci de extinderea atribuțiilor unor instițutii deja existente: de pildă, băncile noastre, așa numite ”de dezvoltare”, să se comporte ca bănci de dezvoltare în mod real, nu doar declarativ, iar prin alte scheme de sprijin și garantare, statul să încurajeze expansiunea capitalului românesc.

Nu cred ca inițiatorii de la noi s-au gândit în mod real la modelul polonez sau la cel norvegian atunci când au avansat crearea Fondului Suveran al României. Modelele sunt enunțate doar formal, pentru a justifica ideea că și în țara noastră ar trebui să avem un astfel de Fond.

Patru întrebări-cheie care pot duce Fondul Suveran de Dezvoltare și Investitii către succes sau insucces

In comunicările publice s-a avansat cifra de 10 miliarde de euro ca primă bornă de atins pentru FSDI. Cum s-ar alimenta fondul într-o primă fază? Pesemne, din deținerile semnificative ale statului în diverse companii. Pe lângă aceste active, se mizează pe atragerea altor fonduri sub formă de împrumut, acele emisiuni de obligațiuni care să mărească anvergura întregului vehicul la câteva zeci de miliarde de euro în viitor.

De remarcat faptul că încă de la momentul audierilor în Parlament, Ministrul Finanțelor, domnul Viorel Stefan a enunțat următorul adevăr: “Fondul va trebui să fie validat de piață, altfel ar putea fi un eșec“.

Intrebarea 1: Ce se va întâmpla după constituirea fondului?
Dacă fondul devine un jucător activ în economie, respectiv va vinde treptat unele participații ale sale deblocând astfel capital, iar banii vor fi reinvestiți în alte proiecte – acelea de viitor și de dezvoltare – am putea avea un mecanism util pentru România. Insă avem aici o prima barieră psihologică și/sau ideologică: va fi dispus fondul să vândă din participații și să continue listările de pachete de 15-20% din companiile majore cu care statul a rămas în portofoliu?

Alternativa nefericită va fi ca o nouă structură birocratică suplimentară – board al Fondului, reprezentanți în CA-urile companiilor – să stea pe un munte de 10 miliarde de euro și să aștepte dividende de pe unde se poate. Pentru asta nu ne trebuie vreun Fond Suveran, iar dacă s-ar limita doar la acest obiectiv, atunci proiectul Fondului trebuie oprit din fașă, pentru că nu își justifică existența și eficiența.

Intrebarea 2: Cine ar selecta investițiile, pentru a nu avea un Fond pentru avioane, vagoane și reactoare nucleare, asa cum reiese din Programul de Guvernare?

“Fondul va duce, printre altele, la apariţia a numeroase fabrici în agricultură şi industrie, dar şi la capitalizarea unor firme precum Tarom, CFR, Şantierul Naval Constanţa, C.E.C., Nuclearelectrica, astfel încât acestea să-şi poată extinde activitatea sau, după caz, să achiziţioneze noi capacităţi: flotă de avioane, de nave, de garnituri de tren.” – extras din Programul de Guvernare.

Poate că această enumerare de companii este pentru a trezi eventualele nostalgii legate de agricultură, de industrie și de anvergura unor companii de stat.

Inserez aici 3 intrebări, de data aceasta pentru noi, pentru contribuabili:

cazul Tarom: Ministerul Transporturilor așteaptă 20 sau 30 de avioane în leasing în următorii ani, pentru reînnoirea flotei Tarom. Dar noi, contribuabilii, dorim să alocăm peste 1 miliard de euro, fie el și în tranșe, pentru această reînnoire de flotă de avioane, urmând ca apoi să vedem dacă decizia a fost bună sau nu? La acest moment nu știm dacă este una bună, știm doar că este o decizie extrem de riscantă pentru banul public.
Pentru justificarea acestei decizii, de obicei se prezintă un Power Point despre cum Tarom va trece pe profit peste 2 sau 3 ani. S-a mai prezentat asta și în 2012 și suntem unde suntem: Tarom a ‘izbutit’ să își crească anul trecut fluxul de pasageri cu doar 1%, în timp ce concurentul său privat, Blue Air, a avut +80%.

cazul CFR: susținem înnoirea garniturilor de tren ale CFR, o altă companie care doar ocazional reușește să fie pe profit? Iar când reușește, prioritatea este să se mai dea niște gratuități, semn că de fapt ultima grijă pentru CFR este ca ea să facă profit?

cazul Nuclearelectrica: reactoarele 3 si 4, dacă ar fi construite, ar costa peste 6 miliarde de euro, conform ultimelor evaluări. Chiar dacă s-ar atrage și alți parteneri, așadar nu doar statul român ar pune aceasta sumă, nu există un raționament pe hârtie care să arate că ne sunt necesare aceste reactoare. Construcția lor ar conduce la o capacitate energetică excedentară a României. Am ști sa exportam acel excedent? Sau dacă nu știm, înseamnă că vom avea o subutilizare a acestor capacități, ceea ce din nou nu justifică investiția. Suntem dispuși să alocăm bani, din nou, pentru un obiectiv a cărui eficiență nu a fost demonstrată?

Desigur, lista întrebărilor din perspectiva contribuabilului ar putea continua.

Pe de altă parte, există și o listă de potențiale proiecte sau extinderi ale unor companii de stat românești către un nivel regional (Transgaz, Transelectrica, Conpet și altele), pentru care sprijinul statului s-ar justifica, la un moment dat. Doar că pe acestea nu le-am vazut enunțate ca obiective măsurabile, cuantificabile, în toată această discuție legată de Fondul Suveran.

Va fi important cum s-ar selecta aceste investiții. Manageri profesioniști și investitori instituționali care să fie cointeresați în astfel de proiecte, cu siguranță ar tăia de pe listă niște obiective dintre cele enumerate în Programul de Guvernare, pentru că ele nu aduc ‘return’.

Intrebarea 3: Ce randament își propune FDSI pentru a rambursa împrumuturile obligatare și pentru a evolua sustentabil în timp?

Dacă tot ne place exemplul norvegienilor, ei bine, Fondul lor Suveran are un obiectiv de a produce 4% randament mediu anual. Atunci când nu reușesc, se dezbat soluții inclusiv în Parlament sau se caută modificări în echipele de management.

Fondul Suveran al României își va propune o țintă de randament? La o primă vedere, activele fondului ar trebui sa genereze minim 5% ca medie anuală, pentru a putea plăti în timp atât dobânzile pe împrumuturile atrase, cât și pentru a putea refinanța ulterior împrumuturile. Din perspectiva unui investitor privat, reperul de 5% randament este unul redus ca așteptări, însă pentru investițiile făcute de stat n-a fost vreodată pusa o barieră minimă de caștig. Odată setat un minim, cel mai probabil proiecte precum cele 3 enumerate mai sus ar fi nefezabile, așadar respinse.

Intrebarea 4: Ca să credem în propunerea realizării acestui vehicul investițional, nu ar trebui să se clarifice ce s-a întâmplat cu fondul de 1 miliard de euro, acela împreună cu kazahii, promis în timpul guvernării Ponta?

In final, încă două puncte de luat în considerare pentru completarea tabloului intențiilor Guvernului în următorii ani:

Unde vedem, în această arhitectură, fondurile de pensii private? Deja avem acolo strânse active de 8 miliarde de euro (Pilon II si Pilon III), iar acești investitori instituționali pot fi cooptați în unele proiecte. Nu avem nicio mențiune explicită despre fondurile de pensii private. In alte țări, fondurile de pensii participă la proiecte de infrastructură și/sau la cele din domeniul energetic, având capacitatea de a mobiliza capital pe termen lung. Deci capital autohton avem deja, iar el poate crește pe termen lung, pe măsura dezvoltării fondurilor private de pensii.

Separat de constituirea Fondul Suveran, Guvernul trebuie să definitiveze în 2017 un proiect care este oarecum în linie dreaptă, și anume listarea Hidroelectrica la bursă. Dacă Guvernul este preocupat într-adevăr de acel obiectiv de a încadra piața românească de capital la categoria celor emergente, subiectul constituirii Fondului nu trebuie să țină pe loc listarea Hidroelectrica.

Semnele de întrebare de mai sus ar trebui să capete tot atâtea răspunsuri coerente economic, până la momentul constituirii Fondului, pentru ca vehiculul să fie credibil pentru toate părțile interesate, dar în primul rând pentru noi, contribuabilii.

Un Fond Suveran de Investiții care nu îndeplinește criterii minime de validare pe piețele financiare nu ar trebui să ia ființă, deoarece ar fi doar un alt mecanism de întreținere a ineficiențelor în alocarea banilor publici.

01

5
Cristian Tudorescu este analist economic si consultant financiar, cu activitate de peste 12 ani in piata de capital locala si internationala.

Inegalitate de venituri

Standard
4
Inegalitatea veniturilor din România este cea mai mare din UE și continuă să se accentueze – cei mai bogaţi 20% dintre români câştigă de opt ori mai mult decât cei mai săraci 20%, potrivit raportului de ţară pentru România publicat de Comisia Europeană.

Această inegalitate a crescut începând cu 2012 și a accelerat puternic în 2015.

După România, în clasamentul statelor cu cele mai mari inegalități de venituri urmează Lituania, Bulgaria şi Spania.

Statele care înregistrează un produs intern brut (PIB) per capita mai mic au, de regulă, o inegalitate mai mare a veniturilor, precizează raportul CE, dar această tendinţă explică doar parţial situaţia din România.

Nivelul ridicat de inegalitate este provocat şi de efectele redistributive în scădere ale sistemului de taxe şi este accentuat de diferenţele mari existente între mediul rural şi cel urban.

Se observă o diferenţă mare între regiuni şi o divizare între zonele rurală şi urbană – venitul mediu în zonele rurale este de doar 67% din venitul mediu din zona urbană, în comparaţie cu media UE de 80%.

01

57

Echipamentul individual de protectie. Cui ii revine aceasta sarcina?

Standard

4a

SSM: achizitionarea Echipamentului Individual de Protectie. Cui ii revine aceasta sarcina?

Una dintre activitatile de prevenire si protectie desfasurate de catre personalul desemnat din cadrul intreprinderii si/sau al unitatii este identificarea echipamentelor individuale de protectie necesare pentru posturile de lucru. De asemenea, acestia trebuie aiba in vedere necesarul de dotare a lucratorilor cu echipament individual de protectie, conform prevederilor Hotararii Guvernului nr. 1.048/2006.
Identificarea echipamentelor individuale de protectie implica faptul ca s-au evaluat riscurile existente si s-au stabilit echipamentele individuale de protectie necesare pe fiecare post de lucru.
IMPORTANT! Pentru identificare se va tine cont de postul de lucru, nu de meserie sau functie, astfel incat este posibil ca pentru un lucrator care efectueaza conform contractului individual de munca si atributiilor sale de serviciu mai multe tipuri de activitati, la mai multe posturi de lucru, este necesar sa existe mai multe evaluari ale riscurilor in vederea identificarii echipamentelor individuale de protectie necesare.
Este necesara si identificarea echipamentelor individuale de protectie pentru activitatile normale, cat si pentru situatiile exceptionale, de exemplu la stingerea incendiilor, salvarea unor persoane, interventii in caz de deversari de substante corozive sau toxice sau in caz de emisii de noxe in cantitati mari, interventii in spatii inchise unde poate aparea deficit de oxigen etc.
Se vor completa o serie de documente, cum ar fi:
  • tabele pentru evaluarea riscurilor in vederea selectionarii echipamentelor individuale de protectie, intocmite pentru fiecare loc de munca/post de lucru
  • liste interne de acordare a echipamentelor individuale de protectie pe fiecare loc de munca, completate cu caracteristicile echipamentelor individuale de protectie
143

Despre IERI, AZI și MÂINE

Standard
3
Gradul de sindicalizare a scăzut în România ultimilor 26 de ani, odată cu încrederea românilor în politică, partide, capitalism sau presă. De la o cotă de 83%, măsurată empiric în anii 90, când liderii sindicali făceau să tremure politiceni sau șefi de instituții, până la un „estimat” 40%, cu care azi,noi, confederații sindicale ne prezentăm.
Deosebirea dintre sindicalismul de atunci, și cel de acum e precum deosebirea dintre sindicalistul de stat și cel de privat. Atitudinea.
Numărul salariaților s-a înjumătățit față de 1990, de la 8,1 milioane de angajați la puțin peste 4 milioane în 2015 (sursa INS). Iar ponderea în această statistică o dețin lucrătorii din sectorul privat (peste 65% din totalul angajaților din România), spre care noi sindicatele ne-am orientat prea puțin până acum, preferând să conservăm nucleul dur format din bugetari.
Fără reprezentativitate, dar și erodate de implicarea liderilor în diverse afaceri sau în politică, sindicatele au ajuns azi precum băiatul din povestea Petrică și lupul.
Cauzele dezastrului pe care-l traversează mișcarea sindicală din România sunt văzute diferit atât de,noi, liderii sindicali, care ne contestăm unii altora reprezentativitatea, dar și de salariați sau de sociologi.
„Trecerea către IMM, desființarea marilor întreprinderi, politizarea unei părți a mișcării sindicale, frica de patron, toate au redus numărul sindicaliștilor. Comparativ cu țările UE, gradul nostru de sindicalizare de 50% este bun. Germania are 38%, țările nordice cca 90%, Belgia 45%, Franța, Spania cca 8% sau USA cca 8%” – spune Bogdan Hossu, cel mai vechi lider sindical, care conduce Confederația Cartel Alfa. Hossu susține că are în spate 1.000.000 de membri de sindicat, 40% dintre ei fiind angajați în domeniul privat.
„Sindicalismul nu mai prinde acum pentru că el e construit pe o logică aunei economii preponderent de stat în anii 90, când mediul privat nu conta. Din păcate liderii nu s-au ducă spre zona privată. După 26 de ani avem aproape aceiași lideri de sindicat. Până și venerabilul Teoctist al bisericii s-a „retras”, or și în sindicalism, ca și în biserică funcțiile par a fi pe viață” – spune sociologul Alfred Bulai. El crede că tocmai acest punct slab ar putea fi punctul de pornire în reformarea mișcării sindicale: „rotirea cadrelor, schimbarea liderilor. Oamenii au nevoie de figuri noi, de lideri de urmat ca să se mobilizeze”.
Salarianții au așteptări nerealiste de la sindicate. O spune Dumitru Costin, liderul Blocului Național Sindical (BNS),  cu 330.000 de membri (din care, jumătate din zona privată): „Pe vremea lui Ceaușescu sindicatul era bun că dădea case și butelii. Acum trebuie să depășim atitudinea asta de „să mi se dea”. Membrii trebuie implicați activi în activitatea sindicală, iar sindicatul trebuie să se transforme într-un furnizor de servicii în piața muncii: consultanță, apărarea drepturilor salariale, urmărirea implementării contractelor negociate.”
Dumitru Costin e singurul conducător de sindicat care și-a depus mandatul în vara lui 2010, considerând că are partea sa de vină în eșecul mișcărilor sindicale de anii trecuti. Totuși membrii l-au repus în funcție, astfel că el acum vorbește de o anunțată reformă impusă in anii din urmă.
”Patronii români sunt lipsiți de cultură organizațională, toți vor să se îmbogățească azi și încă îi spun angajatului: eu sunt mama ta, eu te țin în viață, eu te omor!” – spune Vasile Gogescu, președintele Federației Sindicatelor din Comerț care are în spate 12.000 de membri, majoritatea din comerțul privat. ”Acționarii străini sunt de regulă de acord cu sindicatele, pentru că sunt obișnuiți cu asta din țările din care vin. Problema e că nu ar dori modelul de sindicat românesc în firmele lor, de aceea am avut și tentative de înnăbușire din partea patronatelor. Un exemplu e Kaufland Galați, care până la urmă s-a și autodesființat”.
Principalele reacții pe care le-au avut sindicatele în ultimii ani față de politica de criză a guvernului au vizat, în principal, apărarea drepturilor salariaților bugetari.
Asta deși ultimii doi doi arată că cei mai afectați de criză au fost cei din privat, cu peste 600.000 de concedieri. În plus, munca la negru și abuzurile patronilor sunt fenomene care se petrec exclusiv în domeniul privat.

3

Romanul si multumirile lui.

Standard

02.png

Deşi suntem una dintre cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul de trai calculat conform indicatorilor financiari, satisfacţia individuală faţă de calitatea vieţii este peste media UE la multe capitole importante

România a avut o creştere economică în ultimii ani peste media europeană, iar estimările pentru acest an sunt la fel de optimiste. Dar creşterea Produsului Intern Brut, ca şi ceilalţi indicatori macroeconomici, sunt doar cifre, care ne dau o imagine asupra întregii ţări şi a întregii economii, nu şi asupra calităţii vieţii. Desigur, nivelul de trai se poate măsura şi în câte kilograme de carne ne putem cumpăra din salariu, dar importante sunt şi aşteptările populaţiei faţă de ce îţi permite venitul lunar să faci. Este o diferenţă majoră între o persoană care estimează că va petrece un concediu de trei săptămâni în străinătate şi una care speră la o săptămână în ţara proprie. Dacă aşteptările fiecăruie se realizează, ambele vor fi mulţumite.
Aşa se poate explica de ce la indicatorul „satisfacţia generală a vieţii“, calculat de Eurostat în toate statele membre ale Uniunii Europene, România are 7,1 puncte dintr-un maximum de zece, cu un procent de 63,75% din populaţie care declară că avem un nivel mediu de satisfacţie, 19,7% îl consideră ridicat, iar 16,7% scăzut. Spre comparaţie, media UE la acest indicator este de 7,1 puncte, cu un maxim de 8 puncte în Danemarca, Finlanda şi Suedia şi un minim de 4,8 puncte în Bulgaria. Cu alte cuvinte, trăim la fel de bine ca majoritatea europenilor din Vest şi nu mult sub cele mai dezvoltate economii.
La capitolul „satisfacţie financiară“ avem un punctaj de 6,2 din zece, în condiţiile în care venitul net echivalat în medie anuală este de 2.315 euro. Media UE la acest capitol este de 6 puncte, cu un minim în Bulgaria de 3,7 şi un maxim în Danemarca şi Suedia de 7,6. Aici se observă cel mai bine discrepanţa majoră dintre percepţia proprie asupra vieţii şi a veniturilor necesare şi cifrele brute; cu 2,315 euro România este pe ultimul loc la venituri în UE, media fiind de 16.101 euro, iar maximul este înregistrat de Luxemburg cu 35.270 euro.
Numai că Luxemburg are un punctaj de 6,9 la satisfacţia financiară, nu foarte mult peste cel de la noi. Iar Bulgaria are un punctaj de 3,7 la venituri de 3.332 euro. Nu vom intra în amănunte legate de diferenţa dintre rural şi urban, dintre locuitorii oraşelor mari şi metropolelor (unde venitul net lunar poate fi de peste 2.000 de euro) versus cei din sate care nu au niciun venit, ci doar prezentăm datele pe care Eurostat şi INS le au ca oficiale la nivel de UE.
Inclusiv la gradul de satisfacţie faţă de propria locuinţă avem un punctaj foarte mare, de 7,4, faţă de o medie UE de 7,5 puncte, cu un minim de 6 în Bulgaria şi un maxim de 8,4 în Finlanda. Surprinzător deoarece România are un grad de suprapopulare de 49,7%, adică maximul, mult peste media UE de 16,8% minimul fiind regăsit în Cipru, cu 1,4%.
Practic, trăim înghesuiţi, dar nu ne deranjează. Probabil faptul că suntem proprietari ai locuinţei în care stăm este mai important decât numărul de metri pătraţi personali, altfel nu se explică de ce suntem atât de mulţumiţi cu locuinţele mici. Oricum, trendul se păstrează, cele mai vândute apartamente fiind cele de două camere şi garsonierele, nu cele cu mai multe camere sau casele. Și nu ne aflăm în situaţia de a nu avea spaţiu pentru locuinţe mai mari; numărul de oameni pe kilometru păstrat este de 92, în timp ce în Bulgaria este de 70, dar în Germania urcă la 230.
Pe lângă aşteptările oamenilor faţă de condiţiile de trai, gradul ridicat de satisfacţie mai poate fi pus şi pe seama necesarului financiar redus pentru coşul de consum. Conform calculelor realizate de Instititutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii (ICCV) la finele anului trecut, o familie formată din doi adulţi şi doi copii, adică 2,8 persoane, necesarul de trai din mediul urban presupune un coş minim de consum lunar de 2.273 lei, nu mult peste două salarii minime. În zona rurală, valoarea acestui coş scade la 1.831 lei, presupunând că o parte dintre produse şi servicii sunt asigurate prin funcţionarea propriei gospodării. Specialiştii de la ICCV precizează că realizează calculul luând în considerare tot ce este necesar pentru o familie (alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, servicii etc.), inclusiv costurile aferente participării familiei în societate şi chiar crearea unui fond de urgenţă (economii) de 10% din calculul final.
Un calcul „normativ“, cum este cel realizat de INS pentru coşul de consum (care indică o valoarea mai mică, de circa 1.500 – 1.700 lei în funcţie de regiune), ia în calcul cheltuielile deja realizate, care nu respectă întotdeauna normele de nutriţie şi igienă.
ICCV a calculat şi valoarea unui coş minim de subzistenţă pentru familia cu 2,8 persoane, care este de 1.842 lei în urban şi 1.600 lei în rural. Dacă ne uităm şi la salariu mediu net, care depăşeşte 2.000 de lei lună în cinci judeţe, putem spune că nivelul de trai calculat de ICCV este acoperit financiar cu prisosinţă într-o bună parte a ţării. În Bucureşti salariul mediu net a ajuns la 2.813 lei, cu 65% peste media naţională, în timp ce minimele le găsim în judeşul Harghita, cu 1.317 lei şi Covasna cu 1.398 lei.
Chiar şi în cele mai sărace zone însă, necesarul financiar poate fi acoperit dacă ambele persoane adulte din familie sunt angajate. Revenind la gradul de satisfacţie, probabil că procentele Eurostat ne arată chiar acest lucru, cu 61,8% având un grad mediu de satisfacţie şi 8% un grad ridicat. În restul de 30,2% găsim familiile care, cel mai probabil, nu reuşesc să îşi acopere cheltuielile lunare sau elimină diferite aspecte ne-esenţiale traiului zilnic.
Ne mulţumim cu puţin. Acest lucru este evident şi din alte date al INS, care arată că speranţa de viaţă de la noi, de 72 de ani, este cea mai mică din UE şi muncim de când terminăm liceul până după vârsta legală de pensionare. Chiar dacă venitul pe familie acoperă necesarul calculat de ICCV, majoritatea banilor se duc pe mâncare (38%), dar şi pe tutun şi alcool (6%). Procente calculate ca medie, deoarece doar 25% dintre adulţi (peste 15 ani) sunt fumători zilnici, conform datelor oficiale. De asemenea, aproape un sfert din venituri merg către întreţinerea locuinţei, iar banii pentru educaţie şi sănătate rămân foarte puţini.
Cel mai probabil, odată cu creşterea veniturilor, vor creşte şi aşteptările oamenilor faţă de nivelul de trai.
2